Arsenal, nu Arselona

M-am apucat sa postez un comentariu la ceva blog de pe jesepe si-am zis sa-l pun si aici:

Ce placere mi-ar face, domnule Niculescu, daca v-ati concentra intr-adevar inainte sa scrieti! S-o luam incet, no, asa ardeleneste (io clujean fiind):

Egy – Bendtner nu este “un atacant fixat în careu”, asa cum il “condamnati” in precedentul dvs. articol, el cand intra ca rezerva, joaca mai mult extrema, ceea ce a fost cazul si ieri, danezul jucand pe extrema dreapta (pe postul lui Theo Wallcott, pe care l-a si inlocuit), alaturi de Arshavin pe stanga sustinand varful impins, van Persie.

Zwei: “Iată că “tiki taka” a ajuns şi la Londra.” Jocul combinativ, cu pase repetate, este impus de Wenger inca de cand a ajuns pe The Grove, iar Gunners au aratat semne timpurii, din 1997. Barcelona a adoptat acest mod de joc de mai tarziu (4-6 ani), ca o consecinta a stilului impus de Cruyff academiei de copii a Barcelonei – un proces care a durat mai bine de un deceniu si care a constat in emularea scolii dezvoltate de Ajax inca de la mijlocul anilor ’60. Stiu ca sunteti un pasionat al fotbalului spaniol, dar jocul asta, va asigur, se practica si-n alte parti ale lumii.

Trois: “Dar vorbim şi de antrenori care nu-şi trădează ideile decît foarte rar, iar cînd o fac, vezi aici cazul lui Guardiola, plătesc nota de plată a eşecului.” Nu cred ca Guardiola a gresit neaparat. Ce nu luati dvs. in considerare este ritmul in care a jucat Arsenal, un ritm cu care catalanii nu sunt obisnuiti nici macar in CL, nemaivorbind de caricatura aceea de campionat, un Scottish Premiere mai insorit. Barca pur si simplu nu este obisnuita sa joace contra unor echipe care nu “parcheaza autobuzul” si incearca sa-si pastreze propriul joc ofensiv. Acesta este principalul motiv pentru care victoria lui Arsenal este entuziasmanta: au jucat fotbal! Sigur ca-i mai usor sa-i bati pe catalani prestand un anti-joc gen Interul lui Mourinho, dar aseara nu a fost cazul. Iar jucatorii Barcelonei erau vizibil obositi de perseverenta ofensiva a tunarilor, de aceea (banuiesc) Pep a hotarat sa incerce o aglomerare a mijlocului terenului. Ceea ce nu cred ce este, din start, o eroare.

Tetris: “Arsenal îşi bazează jocul pe un Fabregas crescut şi educat în stilul Barcelonei”. Inca odata, nu totul se reduce la echipa catalana. Arsenal are stilul ei, the Wenger Way, iar Cesc joaca in sistemul impus de antrenorul din Alsace. Similitudinile intre jocurile prestate de cele doua echipe sunt, cel mult, la un nivel artificial. Raportul paselor era de 750 la 450 (aprox, n-am rabdare sa caut acum), cifre mari chiar si in cazul lui Arsenal. Dar, daca jucatorii Barcei joaca aproape exclusiv cu pase scurte si o singura atingere, cei ai lui Arsenal, de regula, preiau, incearca sa depaseasca adversarul direct, apoi paseaza. Asta e evident si daca ne uitam la dispunerea-n teren a celor doua formatii ori la dinamica jocului. Barcelona aglomereaza jucatori in preajma balonului si exceleaza la miscarea fara minge, evidenta la faza golului. Arsenal e mai dispersata, ceea ce implica pase mai lungi si mai riscante. Altfel spus, daca Barcelona paseaza de 5 ori ca sa inainteze 10 metri, Arsenal face acelasi lucru printr-o singura pasa, sau prin inaintarea unui jucator cu balonul la picior.

Un alt argument ca jocul lui Arsenal nu are cum sa fie foarte asemanator Barcelonei este legat si de contextul total diferit al celor doua campionate. Unul dintre comentatorii englezi de fotbal este ridiculizat si astazi pentru o remarca de anul trecut, in care se indoia ca Barca “can do it on a cold night in Stoke”, referindu-se la stilul de joc extrem de fizic al respectivei formatii engleze. Dar, oricat de ridicol ar parea, un sambure de adevar tot putem gasi, si nu trebuie sa cautam mai departe de meciul recent de la Newcastle, unde Arsenal a pierdut un avantaj de 4 goluri in 25 de minute. Ma indoiesc sincer ca exista vreo formatie in Primera careia macar sa-i treaca prin cap ca ar putea face acest lucru contra Barcei. Arsenal, in schimb, se confrunta cu astfel de meciuri inclusiv in Cupa, cu formatii din ligi inferioare. Sa joace pe stilul de pase marunte consacrat de Barca lui Pep ar fi imposibil si asta nu din lipsa calitatii jocului trupei lui Arsene.
Numa’ binie die la Cluuuj!

…

Barcelona este, dp meu dv, un fel de Angelina Jolie, frumusete aproape perfecta, contururi bine definite, o prezenta “in your face”, la fel de subtila ca un tricou imprimat cu “I’m gorgeous. F..k me!”

Arsenal, in schimb, este ca o iubire care dureaza la nesfarsit. Mai mult o Dolores O’Riordan (Cranberries):

- mai subtila, cu mici defecte ce se transforma in lucrurile marunte descoperite rand pe rand si pe care inveti sa le iubesti atat de mult incat nu-ti poti imagina perfectiunea altfel.

Arsenal e vie, e tangibila, stii ca fiecare jucator are defectele lui, stii ca nu trece aproape niciun meci fara sa vezi un luft al lui Denilson, o minge-n cucuietzi din 6 metri a lui Bendtner, un caraghioslac al cuplului de fundasi centrali (oricare-ar fi el), fara sa-ti faci fire albe de la ratarile lui Wallcott sau bolunzeala unor Song si Eboue. Da’ asta-i viata si asta-i iubirea fata de un club (ca si fata de CFR) – irationala, cu nabadai, cu scrasnit de masele si lacrimi de fericire, cu racnete de disperare si topaieli de entuziasm dement, cu pumni si injurii in directia nefericitului adversar, ochi umezi si inima plina la bucuria “bunicutei” Wenger:

Up the Arse!